Întrebări despre Karma adresate universului

03.06.2020

     De mic copil am simțit sau știam că există ceva mai mult decât ceea ce vedeam sau trăiam cu simțurile mele. La școală niciodată nu am luat premiul întâi, cel mult premiul doi, dar eu eram fericit. Am fost peste medie și eram mulțumit. Nu m-am chinuit cu învățătura, prindeam destul de repede orice (mă interesa) și nu toceam, asta nu-mi plăcea. Mă preocupa să iau note cât să nu atrag nicio atenție dar nici să fiu certat acasă. Eram mai mult preocupat să mă joc, în mintea mea sau cu tot felul de lucruri, îmi făceam jucării din aproape orice. În primele 8 clase mi-au plăcut geografia și geometria, apoi din liceu a început să îmi placă mult, limba și literatura română, și astfel am început să citesc.

Încet, încet, am început să cochetez cu filosofia, artele marțiale, filosofia ZEN, conceptul de KI iar mai apoi la facultate am aflat de NLP, plus chestii mai profunde legate de psihologie. Anii au trecut și din aproape în aproape, am dat de tot felul de lucruri și mai profunde: psihanaliză, coaching, meditație, terapia Theta, concepte legate de Karma, Chakre, al treilea ochi... Însă treaba a început să se complice.

După tot acest timp am multe dubii, întrebări, nedumeriri, frustrări dar și idei ori descoperiri despre ce înseamnă să fiu eu. Am realizat că unele învățături sunt de fapt lucruri exterioare care nu mă vor mulțumi niciodată, și atunci am început să fiu mai atent la mine, să încep să caut în mine, să mă descopăr, să mă înțeleg. Însă odată cu toate acestea au apărut altfel de întrebări.

Unele lucruri, pe care le-am scris (în articolele precedente) sunt idei sau conștientizări din mintea mea, iar altele sunt idei din subconștient, de la univers... nu știu, cert e ca îmi veneau în minte și simțeam că trebuia să le scriu.

După această introducere, să revenim la subiectul principal sau la ideile și gândurile legate de karmă pe care fie nu le înțeleg, fie nu sunt de acord cu ele. Prin acest articol cer îndrumare și cer răspunsuri de la univers, înțelepti, ființe de lumină... Mulțumesc!

Dar vreau răspunsuri sincere, chiar dacă sunt diferite. Nu răspunsuri din cărți pe care le-au învățat toți și astfel le-au acceptat drept adevăruri.

Da, poate că trăim mai multe vieți și atunci când nu reușim să facem ce ne propunem într-o viață, avem posibilitatea de a repara/continua procesul într-o alta. Și deoarece nu există iad, e normal ca într-un fel să plătim pentru relele (și aici mă refer la lucruri chiar nasoale) pe care poate le facem altor semeni. Dar cu toate acestea am nelămuriri și întrebări care nu-mi dau pace:

Așadar... 

Se spune că suntem suflete care venim aici să experimentăm. Dar ce scop are experimentarea neajunsului? Ori a fricii, anxietății, răutații,...? Înseamnă că Pământul e doar un loc nașpa unde sufletele se încarnează pentru a trăi toate aceste emoții și sentimente joase? Cum a apărut răutatea în lume? Și nu mă luați cu absența binelui (ori povestea mărului).

O idee spune că noi suntem scânteie divină (cu asta sunt de acord) și trebuie doar să ne reamintim cine suntem. Păi chestia asta contravine cu ce am spus mai sus. Dacă știm deja tot ceea ce trebuie să știm, care mai este rostul de a mai învăța anumite lecții? Nu are niciun sens! De ce ar avea nevoie un suflet divin să experimenteze răutatea, invidia? Asta îl ajută să își facă o karmă bună? Dacă o ia pe calea aceasta la ce îl ajută în urmatoarea și în următoarea viață? Toată armonia care există în corpul omenesc servește unor plăceri sadice de a suferi? Ce mod pervers de a privi înțelepciunea, inteligența și evoluția...

Dar dacă suntem scânteie divină, de ce sinele nostru acceptă să se folosească de tertipuri și vibrații joase pentru a învăța? Revin și mă întreb: Pământul și trupul acesta, doar la asta sunt bune?

Dacă divinitatea este tot ceea ce există, cum rămâne cu suferința? Divinitatea este totuși și suferință?

Se mai spune că în viață ,,nu trebuie nimic". Păi atunci de ce am face bine dacă există karma și fiecare primește ceea ce merită? Oare acest aspect nu ne separă foarte mult pe unii de alții? Să luăm următoarea ipoteză: întâlnești un om (să-i spunem X) care are nevoie de prim ajutor pentru a supraviețui. Dacă ești adeptul karmei, stai și te gândești de două ori dacă să-l ajuți ori ba: poate așa trebuie să sufere, asta e karma lui și eu intervin. Dacă eu ajut pe cineva îi încalc liberul arbitru? Este normal? Asta e înțelepciunea universului? Adică își bate joc de bunătatea mea atunci când ajut o persoană? Și apoi mergem mai departe: cum cultivăm altruismul? Cică omul înțelept este iubire, armonie, calmitate, compasiune... Păi cu cine să fii toate acestea dacă nu cu cei care merită cel mai mult? Dacă nu este așa, atunci totul este o iluzie, universul e doar răzbunător, și nu există compasiune și dragoste cu adevărat. Poate binele, curajul, altruismul sunt doar o iluzie. Sunt optimist de fel, însă nu pot să fiu ignorant.

Înțeleg că la un anumit nivel suntem singuri și fiecare dintre noi are un sens, un scop în viață, și e musai să conștientizăm singuri pentru a putea să ne asumăm și să facem anumite schimbări în viața noastră. Mai înțeleg și că X poate a avut ceva de învățat, dar totodată știu că nu trăim separați unul de celălalt. Dacă văd ceva, mă influențează, mă afectează. Astfel opțiunile din care pot alege o acțiune, se schimbă.

Prin conștiința noastră modificăm realitatea, asta o descriu foarte bine experimentele ce țin de fizica cuantică (de ex. dualitatea undă-corpuscul a fotonului atunci când este observat), deci cumva avem putere de decizie.

Ipotetic vorbind, dacă trăiesc într-un mediu în care toată lumea este bună, sunt bun, dacă văd pe cineva făcând rău cuiva, nu am cum să rămân indiferent. Așadar avem liber arbitru, însă alegerea mea se schimbă atuni când am mai multe opțiuni.

Se mai spune că atragem persoane de la care avem ce să învățăm, sau care reflectă ceea ce ar trebui să conștientizăm la noi înșine. Din nou, tot timpul învățăm, învățăm.. Dar când ne bucurăm de viață, de natură, de ceilalți? Doar neajunsuri?

Apoi, ori există liberul arbitru ori nu!? Universul te creează, îți dă conștiința, îți pune la dispoziție atomii săi, ca mai apoi să te lase să crezi că poți face alegeri când de fapt el (universul), sufletul si sinele tău s-au înțeles și au stabilit dinainte niște reguli? Se spune că sinele știe tot, dar totuși avem nevoie de mai multe reîncarnări pentru a învăța ce este suferința, patima, dorul, dragostea... Totuși cum de facem alegeri nepotrivite și apoi suntem taxați? Sufletul alege să experimenteze răutatea, si apoi intervine karma pentru a-l învăța minte că nu e bine? Care este logica? Este precum: faptul că e nevoie de o lege pentru a te pedepsi să nu furi, spune ceva despre tine.

Al cui este liberul arbitru dacă sufletul a ales deja ce o sa facă în această viață?

Reîncarnarea. Multi afirmă că reîncarnarea are legatură cu karma. Noi trăim de fapt mai multe vieți pentru a ne învăta lecția și pentru a plăti păcate din viața anterioară. Am tot întrebat care e scopul, sensul atunci când un copilaș de 2 ani moare? Am primit tot felul de răspunsuri: sigur el învață ceva,iar de nu, sigur învațăpărinții lui. Serios?

Ei bine, eu mă întreb, dacă greșim cu ceva, unde e logica și înțelepciunea de a ni reproșa mereu greșeala? Faptul că am făcut cândva o greșeală, cu ce ne ajută să fim pedepsiți pentru ea (de exemplu, sinele a vrut să experimenteze cum e să te simți egoist)? Ce învăț eu din asta? Ce învață cei din jurul meu? Durerea? Care este eficiența dacă eu stau și îmi plâng de milă și sufăr în loc să găsesc soluții? Dar bine, să zicem că eu am greșit și acum trebuie să plătesc pentru greșeala mea, asta înseamnă că altcineva să-mi facă rău, nu? Și ajungem așa într-un ciclu la nesfârșit. De ce? Învățăm, învățăm, însă există mai multe moduri de a învăța, zic eu. Unul poate fi cu nuiaua dar se poate și altfel. În viața asta aleg să mă reîncarnez într-o persoană diabolică, să fiu rău ca să pedepsesc nu știu pe cine, că asta e karma lui să sufere? Ce prostie mai e și asta?

Sau poate așa cum am mai spus într-un alt articol, tot ceea ce dorește universul de la noi este să creăm sensuri. Prin asta dezvoltăm universul. Platon spunea: ,,omul, o ființăîn căutarea sensului". Sau acestea sunt doar fantasme ale minții omenești? Mintea umană e cea mai tare în a căuta sensuri și acolo unde ele poate nu există, iar unul dintre acestea îl reprezintă iertarea!

Dar ce se întâmplă cu un suflet tânăr care nu are nicio karmă în spate? Poate el să trăiască o viață armonioasă pe acest pământ sau nu? Dacă avem o karmă bună, atunci nu mai avem nimic de învățat și putem avea o relație fericită cu un suflet pereche?

Punând cap la cap mai multe lucruri, cred că am reușit să îmi fac o idee despre rolul nostru inițial și despre planurile universului cu ființele umane. Dar ceea ce poate i-a scăpat universului, e că ființa umană este capabilă de niște emoții foarte complexe, și poate nu suntem doar minte, trup și suflet. Cred că am depășit (am vrut să folosesc ,,am transcens", însă verbul a transcende este defectiv) toate acestea și am dat naștere unor sensuri. Uneori amestecăm dorința, nevoia, dragostea în moduri pe care nu le înțelegem nici noi.

Sau poate că într-adevăr până la urmă suntem doar niște experimente? Cu toate acestea, eu cred că omenirea prin emoțiile și sentimentele ei a dat naștere la ceva minunat prin care își face cinste: arta, muzica și râsul. Întrebând direct pe cineva care este sensul vieții, răspunsul poate că ar fi subiectiv.

Citind cele de mai sus, sper că universul înțelege ce vreau să aflu de fapt. Așadar, vă rog să distribuiți acest articol, poate așa ajunge cât mai departe și universul o să-mi răspundă mai repede. Mulțumesc!

Apropo de emoție, muzică și artă, ceva frumos:

https://www.youtube.com/watch?v=f-GMYDoTfI0

și

https://www.youtube.com/watch?v=orL-w2QBiN8