5 aspecte despre natura umană

04.02.2020

      Dacă există ceva specific rasei umane, cu siguranță putem afirma: paradoxul.

În rândurile de mai jos voi vorbi despre cinci aspecte ale naturii umane puțin sau mai mult paradoxale, aspecte care sunt prezente în viețile noastre din aceste vremuri mai mult ca oricând. Bineînțeles că se naște și întrebarea: omul creează aceste paradoxuri sau ele au existat mereu? Articolul în sine prezintă și întrebări pe care mi le-am pus și la care nu am un răspuns.

Așadar:

1. Ne este frică să fim sau să rămânem singuri, dar în același timp ne temem și de contactul sau/și relațiile cu celelalte persoane.

Câți dintre noi nu avem cunoștințe care sunt singure doar pentru că se tem de interacțiuni cu alte persoane?

Sunt de parere că acest paradox odată conștientizat, poate ne poate ajuta să luăm decizia potrivită astfel încât să nu mai avem frustrări ori neliniști interioare. De fapt, poate nici nu există o decizie potrivită sau nepotrivită atâta timp cât ea este luată ca urmare a unei alegeri înțelepte după ce am încercat ambele variante. Poate totul este doar o lecție. Sau deja noi știm tot ce trebuie să știm dar ne place să ne chinuim? Sau poate singura întrebare pe care ar merita să ne-o punem dar să și răspundem sincer la ea ar fi: suntem cu adevarat fericiți așa cum suntem sau e nevoie de o schimbare? Atunci când luăm o decizie din cauza fricii sau doar pentru a ne proteja ego-ul, rezultatul cred că e o stare de neliniște, frustrare, neîmplinire și aversiune față de această lume. Și nu asta e realitatea!

Este dificil să vorbești despre un paradox, pentru că de fapt poate aceasta este și esența lui: prezența simultană a doua sau mai multe concepte aparent opuse. Oscilezi rapid între doua alegeri și nu trăiești niciuna. Poate m-aș putea apropia de concept, încercând să înțeleg starea prezentă a celor care traiesc acest paradox, fiindcă vârful acestei trăiri își are sensul doar în clipa prezentă, în emoția/emoțiile contradictorii care sunt resimțite pe moment. Sau ele vin ca urmare a imaginației noastre atunci când ne întrebăm: cum ar fi dacă?

Pentru a relaționa sau poate doar pentru a simții că existăm așa cum ne imaginăm că ar trebui, ne creăm tot felul de măști. Sunt curios dacă putem vorbi de măștile pe care le poartă un om dacă acesta ar fi izolat pe o insulă, atunci când ar fi el cu el însuși? Chiar așa de frică să ne fie de noi înșine încât ne mințim atât pe noi cât și pe ceilalți? Oare toată lumea are măști? Câte? Atunci totul este doar o iluzie?

Consider interesant conceptul de grup. Omul ca ființă, mereu a avut și a simțit această nevoie psihologică de a face parte dintr-un grup. Se spune că suntem ființe gregare, și apartenența la un grup ne-a ușurat de cele mai multe ori viața, însă partea negativă, dacă o putem numi așa, reprezintă faptul că în grup nu mai gândim ca și un individ iar de cele mai multe ori ne supunem cutumelor acestuia, riscând să ne pierdem individualitatea și personalitatea. Nu mai gândim sau analizăm, ci privim totul prin prisma noi versus ei.

Cu siguranță că dacă ne pierdem individualitatea, ne va fi mult mai greu să trăim și să explorăm lumea. Sau mai ușor? Sunt spărgatorii de semințe mai fericiți? Și totuși, la o adică, care este scopul vieții dacă nu acela în care ne cunoaștem pe noi înșine? Uneori nu știm ce ne place sau ce e bun pentru noi până nu experimentăm. De multe ori tocmai prin interacțiunile noastre cu ceilalți ajungem să ne cunoaștem cu adevărat, de aceea avem nevoie unii de ceilalți, să ne fim profesori, iubiți, prieteni unii altora! Sau poate din greșeală devenim ceea ce credem că vor ceilalți să fim? Și totuși, în mintea noastră, de unii singuri, din cauza ego-ului, avem imaginea proprie ideală și deformată despre ceea ce suntem. Viața este mult mai mult decât ceea ce credem, pentru că tocmai această credință s-a format pe baza așteptărilor, emoților, sentimentelor și experiențelor trăite până acum.

2. Încercăm să ne găsim scopul și sensul în viață însă în același timp creăm mașini și circumstanțe astfel încât să nu facem nimic, considerând că o viață împlinită e cea care nu presupune niciun efort.

Am fi fericiți dacă am primi totul foarte ușor, fără ca nici măcar să cerem? Cum rămâne cu sentimentul de recunoștință? Dar cu liberul arbitru?

Dacă ai câștiga 1 milion de euro, ai mai munci ceva?

Să fie oamenii niște ființe leneșe care au nevoie să creadă în eroi, magie, și să le placă atât de mult identificarea cu lucrurile câștigate ușor? Chiar atât de pervers să fie egoul nostru încât să ne saboteze bucuria de a explora ceva? Ce este oare viața dacă nu un proces de explorare, bazat pe curiozitate și împlinire prin diferite acțiuni?

De multe ori cu scopul ne a ne ușura și cu scuza de a ne eficientiza viața, încercăm să găsim tot felul de subtituții. Găsim mult mai comod să scriem un mesaj cuiva decât să-l sunăm și să-i spunem personal prin cuvinte pline de emoție ce dor ne este de el și cât îl prețuim! Găsim scuza că nu avem timp pentru asta, că suntem prea ocupați să nu facem nimic care să conteze cu adevărat. Exemplul cu mesajul este un lucru banal.

Uneori încercăm să uităm de noi crezând că așa ne relaxăm, fie prin somn prea mult, fie prin alcool sau mai știu eu ce.

Ajungem să acceptăm așa de ușor opiniile și ideile altora despre aproape orice, atâta timp cât ele formează o majoritate, pentru că astfel ne scapă de ,,povara" de a gândi de unii singuri. Mai multe despre acest aspect în ultima parte a articolului.

Dar, să nu mă înțelegeți greșit, sunt total de acord cu eficientizarea și ușurarea muncii și sunt de părere că dintr-un anumit punct de vedere muncim chiar prea mult. Însă timpul câștigat consider că ar fi bine investit în pasiuni, gândiri, iubire, călătorii, prieteni, meditație, citit, sport, cercetare...

3. Suntem învățați să ne trăim clipa, dar e înțelept oare să nu ne gândim și să nu avem planuri de viitor?

Există foarte mulți oameni care trăiesc după filosofia de a trăi clipa, și doar atât. Fiind o fire mai rațională, pragmatică dar și foarte visătoare, consider că o viață fără un scop și fără un sens e doar existență și nimic mai mult. A nu te gândi la viitorul tău, la ceea ce îți dorești de la tine și de la viață, cu siguranță te va face un sclav al întâmplărilor de moment. Sunt adeptul echilibrului și al planurilor în viață.

Deși este o întreagă filosofie aici, credința mea e că lucrurile pot să fie în armonie deplină atunci când știm să facem diferența între momentele pe care doar le trăim pur și simplu, fără prea multe întrebări, și momentele când e necesară o implicare conștientă bazându-ne pe amintiri, experiență și intuiție.

Suntem încă oameni, și vrând nevrând, existența noastră în acestă lume se supune cred eu, cu un anumit scop timpului fie el trecut, prezent ori viitor. Experiența are altă interpretare după ce este trăită!

Ia-i unui om amintirile și i-ai luat viața! Ia-i intuiția, imaginația, speranța și nu va mai avea vise și pentru ce să trăiasca! Si cu toate acestea, atât trecutul cât și viitorul nu au sens fără o clipă prezentă, care este tot ceea ce este.

Dacă toate acestea nu ar conta, și doar clipa prezentă e cea care contează, pai ce facem cu imaginația, care ne-a adus atâtea invenții și descoperiri? Ce facem cu amintirile frumoase care să ne reamintească zi de zi să fim recunoscători pentru ceea ce avem?

4. Prin actele de caritate învățăm oamenii ca nu se pot ajuta singuri.

Revelația aceasta am avut-o citind una din carțile lui Stuart Wilde. Așa cum am spus mai sus, oamenii au nevoie de exemple, simboluri, fie ele ale dragostei, curajului, bravurii ori ale altor virtuți, însă au nevoie de toate acestea într-un mod constructiv care să-i ajute să conștientizeze și să descopere în ei înșiși toate aceste valori, idei și puteri. Nu vreau să fiu înțeles greșit, ori de câte ori poți ajuta pe cineva fă-o, fără să stai pe gânduri, însă de fiecare dată poate ar fi de preferat să fie cu oameni diferiți! Ajutând un cerșetor zi de zi, poate îl hrănești însă nu-l ajuți să trăiască. Aici chiar se aplică cel mai bine proverbul: dă-i unui om un pește și nu îi va fi foame o zi, învață-l să pescuiască și nu îi va mai fi foame toată viața!

Consider că fiecare om este în viată pentru a o experimenta și a se descoperi pe sine. Deși empatia și altruismul sunt niște calități extraordinare, dacă faci doar din asta scopul tău în viață, poate uiți de tine. Niciodată nu o să poți hrăni sau ajuta pe toată lumea, pentru că nu poți ști care este binele cel mai bun pentru toți. Și nu e vorba doar despre mâncare. Da, clar poți să fii un exemplu de bunătate, însă doar asta îți dorești de la tine și de la ceilalți? Doar să hrănești pe cineva? Cum rămâne cu faptul de a călatori, de a descoperi potențialul din tine și abundența universului? Vrei să ajuți pe cineva să trăiască de pe o zi pe alta sau vrei să-și descopere comoara, să-l motivezi că merită și poate mai mult în viață?

Din păcate, de cele mai multe ori noi doar le cumpărăm atenția și nu îi ajutăm pe ceilalți așa cum ar trebui! De câte ori am dat ceva unui cerșetor care s-a rugat de noi? Ne menținem mereu într-o poziție de superioriate atunci când alegem noi pe cine și cum să ajutăm!

Bine bine, ce să facem atunci? Părerea mea este următoarea: Compasiunea și empatia ar trebui să meargă mână în mână. Să ne punem în locul celuilalt și să ne imaginăm, oare de ce anume are omul acesta nevoie mai mult?

Tu poate ai ajuns prosper datorită unor abilități proprii care nu se aplică altora. Nu toată lumea are aceleași idei și aceleași experiențe. Da, poți să fi un exemplu, cum spuneam mai sus, și să-i înveți pe alții că există potențial în fiecare, dar ce faci dacă unii nu vor mai mult? Le încalci liberul arbitru doar pentru că vrei tu să fii bun și consideri că au nevoie de ajutor? Niciodată nu poți să hotărăști pentru altcineva! Nu este corect, etic și înțelept!

5. Vrem să avem mereu dreptate, însă suntem influențați de alții.

Eu nu vreau să găsesc soluții în ceea ce privește acest aspect, pentru că lucrurile sunt mult mai complexe de atât și totuși foarte simple, atunci când căutăm răspunsurile în sinele nostru. Și la sine, nu mă refer aici la eul propriu sau la ego ci la sinele adevărat, la spiritul nostru, la divinitatea din noi înșine, cea înțeleaptă și cea care este conectată cu tot ceea ce există. Probabil te întrebi acum: păi și nu mai trebuie să învăț tabla înmulțirii pentru că sinele meu superior o știe? Nu despre asta vorbesc aici.

Cam tot ceea ce suntem e datorită altora, fie că vorbim de religie, școală, societate, media... toate acestea au avut grijă să decidă opțiunile pe care le avem, ce, cum și în ce anume să credem sau să nu credem. Dacă suntem cu unii, suntem automat împotriva altora și ne numim lume civilizată. Câte războaie nu s-au dus pentru că unii credeau într-o prostie iar alții în alta?

În timp ajungem să ne identificăm cu ideile altora, ni le însușim iar apoi le transformăm în sisteme de credință, astfel încât atunci când vorbim despre ce ne place, obiectul plăcerii noastre este mai tare, mai înalt, mai frumos, mai folositor, mai mai, decât al persoanei cu care ne comparăm. Ego-ul, ce face din noi!

Toate aceste lucruri ne fac să fim atât de fragili, ignoranți, rai, agresivi... ,,Suntem" de o anumită religie si blamăm pe alții din alta, asta până la un moment dat când prin diferite circumstanțe ne schimbăm religia și apoi cea în care am fost este cea blamată. Bineînțeles fără a ne întreba în sinea noastră, chiar avem nevoie de o religie?

De ce culoare politică esti? Este cea mai bună? Dar are rost întrebarea? Tu, bineînțeles că în sinea ta vei spune: normal, a mea e cea mai tare și cea mai bună pentru că reflectă ideiile și valorile în care cred. Păi și te-ai întrebat oare cum ai ajuns să crezi în ideile acestea? Nu e ceva acolo care te-a păcălit?

Dacă nu suntem în pas cu moda nu suntem cool. Ții la hainele tale iar stilul tău de îmbrăcăminte e cel mai bun, însă îți faci tu hainele sau le cumperi (făcute de alții)?

Poate așa sunt mersul lucrurilor și așa e viața făcută, să ne întrebăm, să experimentăm. Dacă le-am ști pe toate, totul nu ar mai avea niciun sens.